Estul Europei este mai aproape de logica strategică a SUA, în timp ce Franța pare ancorată într-un imaginar care are mai multă legătură cu lumea post 9/11 decât cu cea de după anexarea Crimeei.
În primul său discurs major de politică externă ținut pe scena virtuală a tradiționalei Conferințe de Securitate de la München, Joe Biden a atins notele consacrate unui președinte cu background euro-atlantist. Parteneriatul dintre America și Europa rămâne „piatra de temelie a tot ceea ce sperăm să îndeplinim în secolul 21, la fel cum am făcut și în secolul 20.” Articolul 5 al Tratatului de la Washington reprezintă „jurământul nostru de neclintit”. Partea cea mai importantă a discursului a fost aceea în care Joe Biden a trasat conturul unei agende pentru mobilizarea lumii libere: „Ne aflăm în mijlocul unei dezbateri fundamentale despre direcția lumii noastre. Suntem într-un punct de inflexiune între cei care argumentează că autocrația este cea mai bună cale de urmat și cei care înțeleg că democrația trebuie să răspundă acestor provocări. Cred cu toată ființa mea - că democrația trebuie și va prevala. Este misiunea noastră fundamentală. (…) Democrația nu este accidentală. Trebuie să o apărăm, să luptăm pentru ea, să o consolidăm și să o reînnoim. Trebuie să demonstrăm că modelul nostru nu este o relicvă a istoriei”. Pe acest fond, lumea transatlantică trebuie să se pregătească pentru o competiție strategică pe termen lung cu China pentru securizarea păcii și apărarea valorilor comune. La fel și în cazul Rusiei.
Între timp, Franța, prin vocea lui Emmanuel Macron, a ales să rămână pe pilot automat în coordonatele proiectului care au definit mandatul său încă din primele zile, acelea de a „reinventa și restaura o suveranitate europeană propriu-zisă”. Răspunsul președintelui francez la discursul lui Biden a fost elocvent: „Ne confruntăm cu amenințări comune în Africa și în Orientul Mijlociu, dar avem o agendă poate nu total diferită, dar care nu are aceleași priorități”.
În general, rămâne foarte sugestiv modul în care Macron se raportează la ideea de autonomie europeană – percepută ca un fel de emancipare strategică de sub tutela americană. „Datoria noastră este cu siguranța să nu ne punem într-o situație în care să depindem de deciziile SUA, deoarece orice decizie americană care este democratică ar putea fi determinată de o agendă internă și, evident, de ponderea rezonabilă a intereselor SUA, care s-ar putea sa nu fie similare celor europene, mai ales când vorbim despre vecinătatea noastră”, a spus el în urmă cu câteva săptămâni într-un eveniment găzduit de Atlantic Council.
Exemplul folosit de președintele francez a fost momentul în care, din considerente interne, președintele Obama a hotărât să nu atace regimul Assad pentru folosirea armelor chimice în 2013. Pentru Macron a fost o decizie care i-a pus pe europeni în fața faptului împlinit, dar și în imposibilitatea de a acționa singuri. „Cu siguranță a slăbit credibilitatea NATO și i-a afectat pe europeni, pentru că nu vorbim de un teatru foarte departe de noi. (…) locul în care au fost planificate atacurile teroriste de la Paris din 2015. Deci vorbesc despre propria mea securitate”.
Un alt element important în discursul lui Macron este raportarea față de NATO. De obicei renașterea Alianței, revenirea la scopul fondator- acela al apărării teritoriale în Europa după 2014- lipsesc din punctajele președintelui. Dimpotrivă, predomină îndoielile despre relevanța Alianței. „Nimeni nu poate să-mi spună că astăzi NATO este o structură care în fundamentele sale este încă pertinentă. A fost creată pentru a confrunta Pactul de la Varșovia. Pactul de la Varșovia nu mai există. (…) Continuăm uneori să luptăm împotriva unei ideologii sau a unei organizații care nu mai există, cu o logică geopolitică care nu mai există și care a continuat să fractureze Europa”, declara Macron recent într-un interviu acordat Financial Times. Nici implicarea americană în Europa și în regiune „la o asemenea scară” nu pare să aibă rațiune strategică în absența „unor interese clare și directe”. Când vorbește despre proiectul autonomiei strategice, Macron pornește de fiecare dată de la ideea că rebalansarea americană spre Asia este o realitate implacabilă care va împinge Europa spre creșterea responsabilității în propria regiune – „este timpul să ne asumam mai mult din povara propriei noastre apărări. (…) când vorbim despre securitatea la frontierele noastre este normal ca SUA să decidă să fie mai puțin implicată”.
Însă aici este o nuanță care pare să fie complet ignorată de Macron. Toate sunt genul de declarații care nu vor câștiga deloc aliați pe Flancul Estic al NATO, câtă vreme realitățile apărării colective din Est nu sunt asumate și de Franța. Cele două părți ale continentului par să opereze în universuri de securitate paralele. În Est, revenirea competiției cu marile puteri, teama de un fait accompli teritorial înainte de mobilizarea restului Europei, perspectiva intimidării pe măsura desfășurării de capabilități anti-acces și de interdicție regională colorează sensibilitățile și optica statelor aflate în imediata apropiere a unei Rusii care a arătat de câteva ori în istoria recentă că nu mai încape în statu-quoul continental. Nu e de mirare că Estul Europei este mai aproape de logica strategică a Washingtonului. Parisul în schimb pare să fie ancorat într-un imaginar diferit care are mai multă legătură cu lumea post 9/11 decât cu cea de după anexarea Crimeei. Pe harta intereselor sale imediate sunt Mali, Africa de Nord și Orientul Mijlociu extins, în general spații răvășite de terorism și cu state al căror monopol legitim asupra violenței este contestat de grupări paramilitare și insurgente.
N-ar fi exclus ca în timp să vedem o diviziune a muncii în care o parte a Europei se concentrează pe operațiuni în afara continentului (de contrainsurgență și stabilizare postconflict) și cealaltă parte, pe descurajarea Moscovei. //
Comentarii 0