Ascensiunea iliberalismului în Occident, deși are fără îndoială și cauze interne, are însă și susținători puternici în statele autocratice care dedică resurse însemnate combaterii liberalismului la el acasă. În fața acestor atacuri, răspunsurile sunt, în cel mai bun caz, slabe.
Nu vom da aici o definiție a temenilor „iliberal” și „iliberalism” pentru că, deocamdată, nu există un consens academic solid asupra unei astfel de definiții, iar mass-media folosesc acești termeni cum le vine la îndemână, fără prea multă grijă pentru acuratețe.După cum știți, probabil, termenul „iliberal” a fost propus pentru prima oară de Fareed Zakaria într-un articol din Foreign Affairs în 1997, transformat ulterior într-o carte. Pentru sacrilegiul de a concocta o formulă oximoronică precum „democrație iliberală”, Zakaria a avut partea sa de critici și refutații iritate, care i-au respins teza drept un nonsens. Zakaria susține cu exemple din America Latină că mai multe dintre regimurile din această regiune, deși ajung la putere în urma unor alegeri libere și, prin urmare sunt alese democratic, resping principii liberale precum pluralismul sau drepturile individuale. Dacă privim însă, de exemplu, la Rusia dinainte ca Putin să devină autocrat, când încă alegerile nu erau o mascaradă, iar Putin avea majorități de peste 70% sau la Ungaria unde FIDESZ reușește să obțină constant majoritatăți de două treimi necesare să schimbe inclusiv Constituția, formula lui Zakaria nu mai pare atât de absurdă. Se poate argumenta că o democrație strict formală, care se bazează pe alegeri periodice, dar nu respectă principiile unei democrații liberale, nu este o democrație autentică, dar asta ar duce discuția spre ce anume reprezintă o democrație autentică, adică nicăieri.
Unul din motivele pentru care definirea precisă a iliberalismului este atât de dificilă este caracterul negativ al acesteia: „Iliberalismul este anti/non-liberalism”. Aici apar deja alte probleme cum ar fi, de exemplu, ce ne facem cu regimul din Coreea de Nord, care în mod clar nu este liberal, dar nici iliberal. Este totalitar. Sau cu cel rus, care este o autocratic ori cu cel venezuelean, unde avem de-a face cu o dictatură. Iliberalismul și-ar găsi astfel locul într-un spațiu intermediar între democrația liberală și dictatură, un spațiu unde s-ar plasa regimurile autoritare, care nu sunt suficient de represive, dar nici suficient de liberale. Când vine vorba de iliberalism, oamenii se gândesc automat la țări din Europa Centrală precum Polonia și Ungaria sau la regimurile autoritare din statele din Balcanii de Vest, la Donald Trump sau la Marine Le Pen și Reuniunea Națională, ori la Matteo Salvini și Lega, dar în aceste din urmă cazuri trebuie făcută rapid o distincție între iliberalism și populism pentru că deși între Salvini și Viktor Orban există o prietenie solidă, Orban nu este un populist în sensul în care poporul este opus elitelor. Nici Rusia lui Putin nu a fost vreodată populistă. Spre deosebire de Orban, care în celebrul discurs de la Băile Tușnad a vorbit explicit despre democrația iliberală, în Rusia formula oficială a fost „democrație suverană”, unde suveranitatea este un atribut al statului, nu al poporului.
Iliberalism democratic vs. liberalism nedemocratic
Încă și mai dificil este de definit iliberalismul atunci când trebuie să decidem, de exemplu, cărui concept de liberalism i se opune. Există bunăoară autori care consideră că iliberalismul democratic (validat la urne) se opune liberalismului nedemocratic. Acest din urmă concept se referă în primul rând la globalizare înțeleasă ca expansiunea, situată în afara oricărui control democratic, a puterii și influenței companiilor multinaționale, a organizațiilor suprastatale (e.g. U.E., FMI, Banca Mondială, OMC, OECD, chiar și ONU), a noilor tehnologii, dar și a unor valori contestate puternic precum drepturile minorităților și drepturile migranților. Acest deficit de democrație este considerat unul dintre eșecurile liberalismului. Problema cu această interpretare este că - deși avem parte de adversari ai globalizării atât la stânga (care privește globalizarea drept o excrescență malignă a capitalismului) cât și la dreapta – nu ia în consderare decât contestarea dinspre dreapta a globalizării, adică afirmarea unui (neo)naționalism economic și politic. Acest lucru se întâmplă în special pentru că mulți dintre autori privesc în primul rând spre evoluțiile din Statele Unite, unde, în siajul lui Trump, un număr destul de mare de membri ai Partidului Republican au abandonat liberalismul globalizant al anilor 80-90 și au îmbrățișat noile forme de naționalism promovate de trumpism. S-a ajuns chiar până acolo încât există grupuri de lucru care dezbat în mod serios ruperea vechii alianțe dintre liberali și conservatori și afirmarea unui conservatorism naționalist „eliberat” de constrângerile liberale privind, de exemplu, primatul drepturilor individuale sau pluralismul. Suntem obișnuiți ca stânga să aibă numai cuvinte de ocară la adresa „neoliberalismului”, dar nu și dreapta. Această contestare dinspre o dreaptă extremă a liberalismului este suficient de răspândită ca să o considerăm iliberală într-un mod îngrijorător. Este suficient să menționăm drept ilustrativă pasiunea improbabilă a dreptei americane și a unei părți consistente a Partidului Republican pentru Ungaria și pentru Viktor Orban. Tucker Carlson, probabil cea mai influentă voce a acestei ramuri extreme a dreptei americane, a petrecut o vreme în Ungaria și s-a declarat cucerit de „democrația ungară” și de Orban personal.
Politica identitară și iliberalismul de stânga
De obicei analiștii, experții și mediul academic trec cu vederea foarte ușor iliberalismul stângii, considerat benign dacă nu chiar justificat. În ultimul număr al Foreign Affairs doi profesori americani argumentează chiar că, pentru a salva ordinea liberală, este nevoie să fie șterse liniile de demarcație între acțiunile liberale și cele iliberale. Concret, cei doi susțin că pentru a combate iliberalismul dreptei și a salva democrația liberală americană, este nevoie de acțiuni care pot fi considerate iliberale, precum modificarea componenței curților federale în sensul înclinării balanței ideologice dinspre dreapta și, în ultimă instanță, creșterea numărului de judecători ai Curții Supreme pentru a adăuga suficient de mulți judecători de stânga încât să schimbe structura politică a acesteia și/sau anularea procedurii numită filibuster în Senat prin care minoritatea poate bloca inițiative legislative ale majorității. America este o federație întemeiată pe proceduri și schimbarea acestor proceduri chiar în numele unui scopuri nobile precum „salvarea democrației liberale”.
Revista The Economist a realizat un dosar asupra amenințării pe care o reprezintă progresivismul iliberal la adresa ordinii liberale. Ea constată că mișcarea iliberală de stânga a pornit din universități și a fost extinsă în politică, media, afaceri și educație de absolvenți care promovează o agendă obsedată de o viziune îngustă asupra obținerii dreptății pentru grupuri identitare oprimate. În viziunea acestui brand agresiv al stângii, discursul despre personalitatea și drepturile individuale nu sunt altceva decât verbiaj al elitelor privilegiate albe. Singurul lucru pe care îl ia serios în considerare sunt grupuri identitare precum grupurile rasiale, sexuale, de gen. Dreptatea nu este înțeleasă în sens procedural ca egalitate în fața legii, ci ca „echitate”, descrisă ca egalitate a rezultatelor. Între aceste grupuri oprimate există ceva care se numește „intersecționalitate” care este un fel de ierarhizare în sens invers a gradelor de oprimare. Astfel, o femeie de culoare, care este lesbiană sau are o altă orientare și este săracă se află la baza piramidei opresiunii. Pentru a obține egalitatea, este nevoie de un efort în ceea se numește „justiție restaurativă” care presupune, din nefericire, negarea drepturilor fundamentale grupului considerat foarte lax al privilegiaților albi, dar și aparținând unor alte grupuri rasiale precum asiaticii. Până și în materie de liberă exprimare, trebuie să primeze grupurile oprimate în dauna celor privilegiate. Mai grav, ca orice doctrină iliberală sau chiar extremistă stânga iliberală consideră că toate libertățile anterioare (i.e. liberale) nu sunt decât perdele de fum care să justifice menținerea la putere a elitei privilegiate în dauna grupurilor oprimate. Încotro te uiți, economie, educație, media, până și pe piața ideilor, sistemul este manipulat și „aranjat” în favoarea elitelor astfel încât adevărata justiție nu poate fi obținută decât prin distrugerea vechii ordini. Or, această viziune asupra lumii este complet nefalsificabilă în sensul că nu i se poate stabili valoarea de adevăr. Orice tentativă de a o contesta va fi catalogată imediat ca aparținând sistemului de supremație a actualelor elite și, ca urmare, trebuie respinsă automat.
Ca urmare, în centrul universului stângii iliberale se află propria putere prin care urmărește să distrugă toate ierarhiile rasiale, sexuale, sociale și politice pentru a obține „justiția socială”. În acest scop sunt gândite o serie de tactici iliberale cum ar fi negarea platformelor de exprimare pentru adversari, anularea atât pentru inamicii politici cât și pentru „trădătorii” de stânga care nu sunt suficient de progresiști sau de woke. În final, susține The Economist, progresiviștii iliberali, deși cred că au găsit marele plan pentru a elibera grupurile identitare oprimate, în realitate formula lor nu va duce decât la oprimarea indivizilor și, în acest sens, se apropie mult de planurile similare ale dreptei iliberale.
Iliberalismul în acțiune
Desigur, toate aceste dezbateri privind conceptualizarea iliberalismului sunt importante pentru că studiile de caz, din ce în ce mai numeroase, oferă material pentru încadrarea teoretică a fenomenului. Un lucru pare însă să fie clar pentru aproape toată lumea: iliberalismul este în ascensiune. Deși valul populist, cel puțin în Europa de Vest, s-a mai domolit iar în Europa Centrală și de Est partidele foarte aproape de eticheta de iliberale au pierdut în țări precum Cehia și Bulgaria, sentimentul că iliberalismul este în ascensiune este prevalent. De ce?
Îndrăznind o explicație, avansăm ideea că regresul evident al democrației liberale (Freedom House a înregistrat în 2020 al 15 an consecutiv de scădere al indicelui democrației, ceea ce înseamnă că în lume există tot mai puține regimuri liberale și tot mai multe regimuri autoritare) a dat naștere la o revoltă împotriva normelor și valorilor liberale în sensul că pare că totul este permis. Dintr-o dată, dacă vrei să fii xenofob, poți fi xenofob, dacă urăști piața liberă, națională, regională sau globală, poți să spui cu voce tare că ești pentru protecționism naționalist și împotriva Uniunii Europene și a Americii, dacă ești antisemit poți să fi antisemit atacând Israelul și sionismul. Ești liber să exalți valorile colective ale propriului trib și să îi declari inamici pe membrii altor triburi fără teama de a fi ostracizat. Lucruri asupra cărora individul este chemat de natura sa rațională să manifeste reținere și prudență au devenit obiect al emoțiilor dezlănțuite. Se știe, constrângerile liberalismului privind raționalitatea și simțul comun, norma de a accepta puncte de vedere diferite, chiar opuse, privind dezbaterea liberă și negocierea ca mijloace de a avansa orice proiect, privind justiția ca egalitate în fața legii, sunt contrare naturii umane, dominate de emoții și pasiuni. Trăim o perioadă în care emoțiile, sentimentele și sensibilitățile au copleșit conduita politică.
Dar această revoltă nu este întru totul naturală în sensul că nu s-a născut așa cum cred unii din revolta față nedreptățile globalizării. Puțin îi pasă susținătorului AUR de la Vaslui de delocalizarea industriilor în Asia. Crede însă în propagandă. Iar în materie de propagandă, statele dictatoriale, autocratice sau autoritare sunt în ofensivă. Odinioară s-a crezut că Internet-ul va aduce cu sine o democratizare și rafinare a informației și o cernere a informațiilor adevărate de cele false și, în acest fel, de un progres al democrației liberale. Nimic mai greșit. Internet-ul a fost acaparat de fake news și teorii ale conspirații care bat de departe în popularitate știrile factuale și, da, de propagandă. Iar dictaturile, începând cu China și Rusia au devenit foarte pricepute la asta. Pentru că Occidentul a rămas în continuare, în pofida oricăror dificultăți interne, o societate deschisă, posturile de televiziune de propagandă rusești și chinezești sunt difuzate pe rețelele de cablu din Occident fără restricții și la fel și cele din Golf, din state autocratice precum Arabia Saudită sau Qatar. Aceste posturi au birouri la Londra sau New York sau Paris, iar așa-numitele agenții de presă au redacții întregi. Toată munca lor este, însă dedicată promovării câtorva direcții propagandistice dictate de la Beijing sau Moscova. Că ordinea mondială liberală este depășită de evoluțiile istorice, că Occidentul este din ce în ce mai decadent cu obsesiile lui despre drepturile homosexualilor, cu permisivitatea la imigrația ilegală pe care nu o poate stăvili, cu discursul lui despre democrație care nu este decât un regim printre altele și nu chiar cel mai bun. China și Rusia sunt descrise ca națiuni tinere, însuflețite de un elan patriotic pur, care păstrează valorile milenare și vin să înlocuiască pe scena globală o Americă slăbită de conflicte interne.
Atât Rusia cât și China cheltuiesc miliarde de dolari pentru a finanța aceste posturi de propagandă dar și miriade de website-uri care se adresează exclusiv publicului occidental și care nu poartă evident însemnele originii lor. Conținutul acestora țintește atât preocupările domestice ale celor care le accesează cât și sentimentele lor față de starea societății și a țării în care trăiesc. Încet, câștigându-le încrederea, administratorii străini sau localnici recrutați, încep să difuzeze conținut explicit politic îndreptat spre contestarea statu quo-ului și cu preferințe pentru formațiunile politice iliberale sau de-a dreptul extremiste. Rușii sunt aici mai rafinați decât alții și finanțează website-uri de stânga și de dreapta deopotrivă, ba chiar și unele cu ușoare nuanțe anti-rusești, câtă vreme ele se opun societății liberale, după cum finanțează și partide extremiste și populiste atât la stânga cât și la dreapta. Hilary Silver de la Brown University a realizat un studiu asupra xenofobiei în Europa și a descoperit, contrar percepției comune, că cel mai ridicat nivel al xenofobiei se manifestă aproape în mod egal la extrema dreaptă cât și la extrema stângă. Rușilor nu le pasă cum se poziționează partidele atâta vreme cât provoacă pagube majore moderaților și partidelor mainstream.
Atât Rusia cât și China promovează activ politicieni europeni și americani prietenoși cu cauza lor pe care îi susțin în alegeri și în afara alegerilor. Deși a devenit clar în instanță că Trump nu a avut nici o complicitate cu Rusia, media rusești l-au tratat întotdeauna cu respect și deferență văzând în el mai degrabă un amic. Dacă China este extrem de agresivă și face presiuni asupra guvernelor, companiilor, media și organizațiilor care îndrăznesc să nu urmeze linia dictată de la Beijing, Rusia este mai subtilă. Un raport despre asaltul asimetric al lui Putin asupra democrației în Rusia și în Europa redactat pentru Comitetul pentru Afaceri Externe al Senatului american scoate în evidență amploarea acțiunilor Moscovei în Europa.
În concluzie, ascensiunea iliberalismului în Occident, deși are fără îndoială și cauze interne, are însă și susținători puternici în statele autocratice care dedică resurse însemnate combaterii liberalismului la el acasă. În fața acestor atacuri, răspunsurile sunt, în cel mai bun caz, slabe.
Există un pericol iliberal în România?
Desigur, primul gând duce spre AUR, formațiunea politică apărută de nicăieri direct în parlament și care, se pare, este în ascensiune în sondaje. Manifestările violente ale acestui partid cum ar fi asaltul asupra parlamentului, declarațiile de minimalizare a semnificației Holocaustului și mai nou incitarea publicului la alcătuirea unei liste negre a mass-media indezirabile sunt, fără îndoială, manifestări anti-liberale. Dar AUR nu este un partid iliberal, este un partid de extremă dreaptă dedicat unui proiect totalitar. Dacă este adevărat că a ajuns la peste 20% în sondaje, atunci potențialul iliberal al României este unul imens, la fel cum este și potențialul de xenofobie și antisemitism. Dacă mai adăugăm faptul că există un puternic element iliberal în principalul partid de guvernământ, PSD, autorul, înpreună cu PNL, al asaltului asupra statului de drept din vara anului 2012 și din nou în perioada Dragnea, situația poate fi privită ca dramatică. Problema democrației liberale este că e foarte fragilă și se poate pierde foarte repede. În schimb, se câștigă sau se recâștigă foarte greu și aproape întotdeauna există victime. Adevăratul pericol al iliberalismului este căderea în tiranie. În România, care nu a fost niciodată o democrație pe deplin consolidată, acest pericol este mai mare ca niciodată.
Comentarii 0