România se târăște și acum, după mai bine de treizeci de ani de democrație, spre punctul de întâlnire dintre teorie și practică în ceea ce privește tratamentul minorităților etnice, religioase, sexuale.
Aflat la pupitrul unui studio de radio sau tv, pe teren sau la masa de scris, jurnalistul este primul nevoit să strecoare prin mintea lui tragediile, războaiele, crimele și catastrofele omenirii. O întreagă epopeee se desfășoară zilnic, live, sub ochii noștri. Matei Vișniec, jurnalist și scriitor român care trăiește la Paris, dedică o carte întreagă acestui fenomen: jurnalismul catastrofic. Relatările, adesea alarmiste, au un scop declarat, acela de a ne pune în gardă, de a ne ține vigilenți tot timpul față de pericole, dar și unul nedeclarat, acela de a atrage atenția, de a face audiență. Credința generală fiind aceea că moartea atrage, iar veștile bune nu sunt știri.
Recent, un mesaj postat pe o rețea de socializare despre o tânără romă răpită a avut peste 1000 de comentarii, majoritatea rasiste. La fel s-a întâmplat în cazul primarului de origine germană Dominic Fritz sau în cazul primăriței de sector din București, Clotilde Armand. Față de liderii politici de origine străină, mesajele se pot rezuma la un îndemn clar: „să plece în țara lor!”.
„Aproapele meu” să stea departe
Atitudinea românilor față de străini are explicații complexe și legături puternice cu trecutul. Însă deschiderea de după anii ’90 a creat noi contexte și raportări, multe de natură să relaxeze relațiile interetnice și să aducă pacea. Dar n-a fost, vorba poetului, n-a fost să fie așa. Conflictele sângeroase pe harta României, în care victime preponderente au fost romii, dar nu numai ei, spun că, de fapt, problema minorităților nu a fost niciodată rezolvată.
Pandemia de Covid-19 a creat noi tulburări în percepția socială, care au atins și minoritățile. O parte a populației, deși redusă numeric, crede că vinovați de pandemie sunt romii, evreii sau chinezii.
Un sondaj realizat de Kantar-TNS la comanda Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” în 2017 și citat de euractiv.ro, arată că evreii sunt acceptați în familie doar de 9% dintre respondenți, în grupul de prieteni – de 14%, iar ca vecini de 11%. Sondajul arată că românii au un comportament similar și față de maghiari. Respingerea e și mai mare în cazul romilor și arabilor.
22% dintre respondenți cred că evreii ar trebui să se ducă să traiască "în țara lor”, în timp ce 42% nu sunt de acord cu aceasta, iar 20% au fost de acord că evreii își urmăresc numai interesele proprii, chiar dacă fac rău altora, față de 35% care nu sunt de acord cu această ultimă afirmație.
Afirmația că evreii acționează pentru destabilizarea societății în care trăiesc este împărtășită de circa 10% dintre respondenți, în timp ce 48% nu sunt de acord cu această afirmație.
Față de maghiari, românii au un comportament similar: pentru acceptarea în familie (8%), în grupul de prieteni (13%) sau ca vecini (9%).
Aproape 20% dintre români consideră că romii „nu ar trebui să vină în România”, în timp ce 38% îi percep drept o amenințare sau o problemă pentru țară, indică sondajul „Percepția relațiilor interetnice și Holocaustul din Romȃnia”, realizat de Studio Twelve la comanda Institutului Ellie Wiesel (INSHR-EW).
Intoleranță alarmantă
Într-un alt sondaj IRES despre percepția asupra romilor în timpul pandemiei de Covid-19, realizat în 2020, se arată că 7 din 10 români nu au încredere în romi, o atitudine similară mai degrabă cu cea față de imigranți, decât față de alte minorități.
Romii se situează într-o zonă de toleranță socială proximală (rude, prieteni) similară cu maghiarii și evreii (30%), dar sub germani (43%). Nivelul ridicat de neîncredere fiind considerat de autorii sondajului ca produsul percepției și prejudecăților față de romi, și, de asemenea, un inhibitor social major în stimularea interacțiunii majoritate – minoritate.
Tot aceste sondaje au arătat că doar o mică parte dintre români percep unele minorități ca reprezentând o amenințare, romii (14%) și maghiarii (11%) fiind minoritățile care înregistrează un scor mai mare. Aceste două minorități sunt menționate și ca reprezentând o problemă pentru Romania (33% - romii și 18% - maghiarii), dar fără a fi o amenințare.
Antonescu, „mare patriot”
O populație puțin numeroasă, cum sunt evreii din România, este percepută, după cum reiese din sondaje, mai curând neutru de cca. 34% din respondenți, nici ca o problemă, dar nici ca un avantaj important pentru România.
Holocaustul este perceput de marea majoritate a respondenților ca un fenomen petrecut în Germania (66%) și doar 28% dintre respondenți sunt de acord că a avut loc și în România.
Ceea ce frapează însă, este o apreciere considerabilă față de imaginea mareșalului Ion Antonescu, pe fondul unei slabe cunoașteri a personalității acestuia: 40% dintre respondenți nu pot face aprecieri asupra lui, în timp ce 46% îl consideră „mare patriot”, „mare strateg” (44%), iar circa 1/3 din eșantion crede că „trebuie reabilitat pentru ceea ce a făcut pentru România”.
Afirmația că acesta „a făcut România Mare” întrunește 22% acord și 27% dezacord. Iar 24% din eșantion sunt de acord că Ion Antonescu „a fost un lider democrat”, în timp ce 27% nu sunt de acord cu aceasta.
Când cineva dă glas urii mocnite
De cele mai multe ori, convingerile, prejudecățile intime ale populației pot coabita pașnic cu istoria. Doar că atunci când lideri oportuniști vor să le exploateze, și o fac într-un mod fățiș, ele pot ajunge fapte, atitudini. În România ultimului an văzut cum liderii AUR dau tonul unor manifestări antisemite, xenofobe, antiminoritare.
Într-o seară din această iarnă, la vernisajul unei expoziții despre victimele Holocaustului, o invitată mărturisea: „Antisemitismul a fost tot timpul, doar că nu-l arată. Amocnit și mocnește încă în toată lumea, nu doar aici. E de necrezut, dar așa e! Eu am lucrat la New York, și acolo am simțit asta! Și în America există antisemitism, dar unul ascuns, tăcut. E ca și cu negrii, că nu au voie să le zică, dartac și adunăura în ei. Dacă vine unul ca Trump sau mai rău, gata, dau drumul la gură și la ură”, spunea clujeanca Cornelia Țicăoan. „Am avut norocul sau ghinionul”, explică ea, „că numele nu mă trăda, deși Clujul e mic, unii nu știau că sunt evreică, ci, după nume,mă credeau româncă. Și atunci vorbeau cu mine de față despre evrei, le ziceau jidovi fără să se ferească. Am putut să-mi dau seama că oamenii sunt mizerabili! În mare parte, oamenii sunt mi-ze-ra-bili!”
Cunoaștem în mod nemijlocit minoritățile cu care conviețuim?
Am reținut un detaliu relevat de sondajul IRES: respondenții care au interacționat cu romii au o încredere de 3 ori mai mare (32%) decât cei care nu au interacționat (10%). Acest lucru arată faptul că percepția mediată generează o percepție mai negativă decât interacțiunea directă.
Un elev din Sighișoara a desenat recent două svastici pe stâlpii unei sinagogi din localitate. Întâmplarea face ca în acel oraș să nu mai trăiască, de mulți ani, niciun evreu.
Să ne punem așadar întrebarea: Am interacționat direct cu evreii, romii, germanii, reprezentanți ai altor etnii sau persoane aparținând minorităților sexuale, sau avem o părere împrumutată despre cei altfel decât noi?
Minoritatea ajută majoritatea
Serge Moscovici este cunoscut în psihologie în special pentru cercetările în legătură cu influența minorităților asupra majorităților. El însuși evreu, născut la Brăila, victimă a represiunii în anii ’40, Moscovici a emigrat în Franța unde a devenit directorul Școlii de Studii Avansate în Științe Sociale (École des hautes études en sciences sociales) din Paris și unul dintre fondatorii psihologiei sociale. El consideră determinant comportamentul minorității care poate influența schimbări majore în societate.
„Este meritul psihosociologului francez de origine română Serge Moscovici de a fi pus în circuitul științific conceptul de minoritate activă și funcțiile acesteia în schimbarea socială prin lucrarea Psychologie de minorites actives (Paris, PUF, 1979). O ,,lucrare fundamentală, considerată drept manifestul teoriei influenței minorităților”, în opinia lui Youcef Aissani, care prezintă spectaculosul viraj al grupurilor considerate inițial deviante la minoritatea activă care determină schimbări majore în societate”, spune Lavinia Betea, într-un articol din revista Sinteza.
Teoretic stăm bine
În Europa trăiesc 300 de minorităţi diferite: etnice şi naţionale. Și sunt peste 90 de limbi vorbite, dintre acestea 37 fiind considerate limbi oficiale. Fiecare al şaptelea cetăţean din Europa şi fiecare al zecelea din UE aparţine unei minorităţi autohtone, naţionale. „Problemele minoritare, în general, oriunde ar exista, fie într-un stat democratic sau nu, reprezintă o rană deschisă care sângerează la cea mai mică interacţiune dintre părţi. Nu trebuie să ne surprindă noua explozie de rasism și xenofobie din Uniunea Europeană și din alte părți ale lumii”, atrăgea atenția Natalia Gavrilenco într-o lucrare destinată chestiunii minoritare.
Istoricul Toader Nicoară, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, preocupat de studiul relațiilor minoritate-majoritate constata că, deși, în general, cu unele excepţii tragice, minorităţile etnice s-au bucurat în România modernă de drepturi şi libertăţi, „nu trebuie trecute totuşi cu vederea unele momente triste din istorie, precum perioada de robie a rromilor, masacrarea a numeroşi evrei şi ţigani în anii ’40, politicile de deznaţionalizare a maghiarilor sau cele de favorizare a plecării din ţară a germanilor şi evreilor în timpul regimului comunist.”
După părerea istoricului clujean, cu toate că problema ocrotirii minorităţilor s-a pus cu mai multă pregnanţă în anii postrevoluție, ea s-a făcut cam fără eficiență. „Crearea şi menţinerea condiţiilor pentru păstrarea, dezvoltarea şi afirmarea identităţii minorităţilor naţionale au devenit – din păcate, uneori doar la nivel retoric – politici de stat. Principala idee care rămâne este că minorităţile naţionale, prin contribuţia lor la viaţa culturală, ştiinţifică şi economică a ţării, prin spiritul de convieţuire şi acceptare reciprocă pe care-l generează, reprezintă un atu şi o bogăţie pentru România. În acest context, protecţia şi valorizarea lor poate însemna o îndatorire şi un titlu de onoare.”
Comentarii 0