Populismul european. Cazul Viktor Orban

Populismul european. Cazul Viktor Orban

Metoda cea mai simplă de a înțelege ce înseamnă populismul azi în inima Europei și care sunt consecințele sociale, culturale și politice pe care le produce este să răspunzi la întrebarea: cine este Viktor Orban?

Nu este tocmai un secret faptul că renașterea sau creșterea mișcărilor populiste cu accente clar anti-unioniste (și substraturi diverse, în funcție de tarele care macină cel mai mult diverse societăți europene – nationaliste, anti-emigrație sau nativiste, anti-progresiste, în speță  pro-religioase și împotriva drepturilor femeilor și a minorităților sexuale) este „moșită” de către Kremlin. Relațiile de „prietenie” cu Kremlinul sunt liber asumate de diverși lideri populiști europeni, „chalangeri” ai puterii sau aflați în exercițiul funcțiunii, ori sunt privite cu interes și încremenită fascinație de alții, cărora istoria relațiilor cu Rusia și URSS și, mai ales, pericolul strategic și militar imediat nu le permit derapaje foarte directe.

De 12 ani, Viktor Orban conduce destinele națiunii maghiare din poziția de prim-ministru și succesul său a făcut obiectul multor dezbateri și analize fiindcă, dincolo de efectele directe asupra populației, a instituțiilor statului vecin și de „iradierea” la nivelul Uniunii, acesta reprezintă un

text book case pentru istorici și politologi din perspectiva populismului. Socotit mai degrabă un tip de discurs adaptabil decât o doctrină sau o ideologie, care poate fi promovat de un lider sau difuzat la nivelul unei mișcări sau grupări politice, plecând de la sau profitând adesea de nemulțumiri justificate care tensionează electoratul și înglobând accente negative restrictive foarte diverse, populismul tinde să devină în ultimii ani dintr-o tendință marginală ridiculizată, fără prea mare podere la începutul anilor ’90 (deși istoria acestui tip de discurs politic este veche de mai bine de un secol și nu a avut întotdeauna conotații negative), un curent dominant în politica europeană și nu numai.

Dincolo de granițele Uniunii, cele mai celebre exemple (de unul dintre acestea cel puțin, Rusia s-ar putea să nu fie străină, dar informațiile în această privință sunt încă analizate și dezbătute), sunt Brexit-ul și câștigarea unui mandat la Casa Albă de către afaceristul american Donald Trump. Ambele au fost privite și salutate de liderii europeni care se înscriu în trend –ul populist ca succese răsunătoare ale voinței populare, aceasta din urmă reprezentând de altfel unul dintre „ingredientele” de bază ale acestei maniere de a câștiga capital, vizibilitate și în final putere politică. Într-o abordare populistă, aceasta – „voința populară” – este reprezentată mereu în contrast cu preocupările unei „elite” corupte și interesate doar de ea însăși pe un fundal în care supremația morală și nu diferențele socio-economice primează (ca în cazul ideologiilor politice închegate din care populismul împrumută elemente, dar pe care le înscrie într-o retorică proprie distinctă).

Aspectul este unul foarte important fiindcă permite înlăturarea, fără drept de apel, a tot ceea ce ar putea contesta, verifica, nega sau afecta în vreun fel – inclusiv la nivel de apel, dezbatere și inițiativă – tot ceea ce main stream –ul populist, indiferent că sunt chestiuni politice, economice sau sociale, declară ca fiind într-un anumit fel și îl așează sub umbrela „sanctității” morale. Ca lucrurile să funcționeze în această manieră este nevoie de obicei de un lider solid, aparent determinat să poarte o luptă eroică, epică și nesfârșită în numele celor care nu o pot face direct până când voința acestora, a poporului, natural interesat de țeluri autentice care rezultă din înțelepciunea experienței și puritatea unei viziuni care are „binele comun” în centru, devine realitate. Dacă liderul se face remarcat și prin apucături grosolane la masa negocierilor politice, cu atât mai bine. Grobianismul, demagogia, judecățile părtinitoare și ofensele, mai ales cele foarte personale, proiectează impresia de persoană puternică și bătăioasă și sunt foarte apreciate de publicul care își dorește o reprezentare concretă a furiei care îl macină, justificată sau nu. În felul acesta, frustrarea și prejudecățile care oferă explicații pentru eșecurile personale ale celor din audiență sunt colectate, reciclate, augmentate prin fierberea în cazanul strategiilor politice și aruncate înapoi în societate unde devin arma politică perfectă, mai ușor de mânuit decât o sabie virtuală într-un joc computerizat.

Practic, o dată ce toate aceste „momeli” au fost aruncate în mijlocul publicului și și-au făcut treaba, munca liderului devine mult mai ușoară decât era la început, când încă trebuia „să convingă”. În această etapă, lucrurile sunt deja „clare”, publicul are inamicii „de serviciu” desemnați (în general tot ce se opune liderului și celor din spatele acestuia) și încercările de a face opoziție sau pur și simplu lumină într-o direcție sau alta, oricât ar fi de raționale, sunt întâmpinate cu maximă neîncredere. Aceasta în cazul în care mai ajung în discuție (o dată cu suspendarea presei libere, lucrurile intră în linie dreaptă) și doar adâncesc discrepanța creată între elitele totalmente „corupte” și „depravate” și susținătorii acestora și restul poporului care nu mai suferă să fie înșelat și își încredințează soarta unui „salvator”.

În Ungaria, așadar, amenințând însă cu întinderea aripilor „protectoare” la nivelul Uniunii, prin formarea de alianțe cu alți populiști europeni, „salvatorul” este prim-ministrul Orban, un ins inteligent și educat, cu un parcurs inegal și imprevizibil pe care nimeni nu l-ar fi ghicit la începutul carierei sale. Școlit la Facultatea de Drept a Universităţii din Budapesta, pe care a absolvit-o în 1987, Viktor Orban a beneficiat de burse sponsorizate de Fundația Soros, una dintre ele la Oxford, unde a studiat filosofia politică, într-o vreme când asemenea libertăți nici nu puteau fi imaginate într-o țară ca România. Cam în aceeași perioadă s-a făcut remarcat ca personalitate deschis anticomunistă când a cerut alegeri libere și retragerea trupelor ruse cu priejul unui discurs ținut în 1989 la reînhumarea lui Imre Nagy, liderul Revoluției Maghiare din 1956. În 1998, după o perioadă de relativă obscuritate în planul vizibilității politice, a dat lovitura la alegerile parlamentare aliind Federația anticomunistă a tinerilor democrați (Fidesz) pe care o conducea și al cărei membru fondator fusese în urmă cu zece ani cu grupuri de centru-dreapta din Parlament.

În calitate de prim-ministru al unui guvern de alianță format cu alte două partide, a pus Ungaria pe traiectoria cea bună a liberalizării și adoptării principiilor economiei de piață și a introdus țara în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. A pierdut însă rolul de lider al Fidesz datorită deciziei partidului de a separa funcția de prim-ministru de cea de șef de partid, iar mai apoi și alegerile. După câțiva ani în care a continuat să fie prezent în politica maghiară cu rezultate inconstante, în 2009 a redevenit liderul Fidesz care a câștigat alegerile pentru Parlamentul European, iar un an mai târziu pe cele pentru Parlamentul Ungariei, ceea ce i-a asigurat revenirea în funcția de prim-ministru. Începând cu 2012, odată cu promovarea unei noi Constituții, lucrurile au început însă să iasă de pe făgașul liberalismului în favoarea unui conservatorism cu accente morale și religioase, care reducea printre altele independența justiției. Derapajul nu a trecut neobervat, dar criticile doar au stimulat măsuri de limitare a libertății presei. Guvernul său a continuat să pună în aplicare un program moderat de austeritate, a introdus un nou set de impozite de criză pentru sectorul bancar și anumite industrii și a ordonat companiilor de utilități să reducă taxele pentru toate gospodăriile maghiare, ceea ce i-a adus victoria la alegerile din 2014 și i-a asigurat suficientă popularitate încât criticile opoziției privind diminuarea libertăților, corupția liderilor Fidesz, accentuarea sărăciei, deturnarea fondurilor europene și stagnarea economică să nu conteze.

Triumful local a fost urmat de cel la alegerile parlamentare europene, unde Fidezs a câștigat mai mult de jumătate dintre mandate. Mandatul i-a permis să găsească noi modalități de limitare a libertății presei și a celor civile prin pârghii economice folosite și anterior – supraimpozitarea anumitor domenii – și dezvoltarea unei retorici care începe din ce în ce mai mult, o data cu atacarea unor ONG-uri locale – să semene cu discursul putinist.

Anul 2014 a adus o clarificare a ideologiei îmbrațișate de liderul maghiar: „iliberalismul” într-o societate bazată pe muncă după modelul chinez, rusesc sau turcesc (prima - cea mai de succes dictatură din istoria universală, celelalte două dintre cele mai stricte regimuri autoritariste azi, care asemenea dictaturii chineze nu mai au nevoie de nici o prezentare). Discursul său a devenit rampant xenofob, antieuropenist (deși pretențiile exprimate public vizau creionarea unei impresii opuse), naționalist și nativist odată cu criza migranților, care asediau disperați granițele Uniunii în 2015 în speranța că vor ajunge în Germania. Alegerile din 2018 i-au dat prilejul să evolueze din poziția de lider local care își asumă o luptă dreaptă cu un Occident orb și decadent în cea de „protector al creștinătății europene” în ansamblu împotriva terorismului islamic reprezentat de refugiații din Siria și din alte zone de conflict (care de altfel nici nu aveau cum să intre pe teritoriul Ungariei deoarece la granița cu Serbia a fost ridicat un zid de protecție).

Nici o enumerare a tacticilor și pârghiilor „orbaniste”, mult mai virulente și eficiente în fapt decât lasă să se întrevadă o sumară analiză, nu ar fi completă fără amintirea faptului că printre „dușmanii de serviciu” ai suveranității Ungariei și moralității creștine continentale cel mai mult se remarcă omul de afaceri multimiliardar american de origine maghiară și evereiască, George Soros, a cărui transformare în Antichristul momentului a transformat opera sa de caritate principală, Fundația pentru o Societate Deschisă - căreia i-a cedat cea mai mare parte a averii, cunoscută drept una dintre cele mai active fundații filantropice din lume (de ale cărei sponsorizări Orban a beneficiat ca student) - într-un soi de corabie diavolească care navighează de la un țărm la altul al lumii pentru a promova distrugerea valorilor tradiționale prin plănuirea celor mai mârșave și absolut incredibile conspirații care se pot imagina.

Dedesubturile afacerii „Soros”, așa cum a fost folosită pentru promovarea discursului ultra-naționalist și xenofob a lui Victor Orban și implicit pentru menținerea sa la putere, ca „erou” absolut care se opune viciului și distrugerii vechii lumi cu altruismul și curajul unui voievod de odinioară în fața expansiunii otomane, au început să iasă la suprafață după moartea „strategului” care a regizat întregul spectacol, consultantul politic Arthur Finkelstein, responsabil printre altele de victoria lui Netanyahu în alegeri, dar care cu adevărat s-a întrecut pe sine în chestiunea Soros.

Era însă deja prea târziu ca adevărul sau rațiunea să mai diminueze răul făcut. „Orbanismul”, vizibil încurajat de Moscova și devenit între timp un pilon al expansiunii chineze în regiune, a început să aibă suficientă greutate la nivel european ca să atragă și să stimuleze mișcări asemănătoare și riscă acum să devină atât de vocal la nivelul Uniunii încât liniile de falie pe care le produce să destabilizeze construcția în care cei mai mulți europeni și-au pus speranțele după 1989. Modelul discursului de tip „putinist” (tocmai în această perioadă de tensiune și de front comun al UE și NATO a găsit Viktor Orban că e potrivit să îl viziteze pe liderul rus), discurs în care mereu, pentru ca nația să prospere, un dușman se cere identificat și blocat de către un lider puternic, a început să prindă rădăcini în mentalitatea politică actuală, ducând la o radicalizare a taberelor și înmulțind pericolele la adresa democrației europene (clasamentul realizat de Reporteri Fără Frontiere în anul 2006 plasa Ungaria pe locul 10 la libertatea presei în lume, în 2010 pe locul 23, iar în 2021 pe 92, penultimul loc dintre statele UE vz. Așa a zdrobit puterea în câțiva ani mass-media liberă din Ungaria).

Perspectiva închegării unei opoziții în statul vecin, deși încurajatoare, are multe obstacole de depășit și chiar în perspectiva unei victorii la alegerile de anul acesta din aprilie, o eventuală reconstrucție a Ungariei pe principii democratice s-ar lovi de mașina de putere creată de Fidezs care și-a fidelizat prin pârghii financiare funcționarii și reprezentanții din teritoriu (popularitatea Fidesz este mult mai bine simțită în zonele rurale decât în orașele mari). O schimbare este însă, dincolo de toate obstacolele anticipate, vitală în acest moment. Dacă revenirea la normalitate ia timp, măcar o stagnare sau un regres la nivelul Uniunii a curentului populist ar reprezenta o gură de aer absolut necesară pentru sănătatea ideologică a acesteia.

Comentarii 0

Lăsați un comentariu

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *.
Comentariul va fi publicat după verificare. Comentariile ofensive vor fi eliminate.