Maghiarii și polonezii au fost tovarășii noștri de suferință în perioada comunistă. Trebuie să avem grijă să nu devenim acum tovarășii lor de „nebunii”.
Populismul în Polonia, deși adesea invocat în tandem cu cel maghiar, pare să fie diferit stratificat și dă impresia unui spațiu dacă nu al constrastelor, fiindcă politic și social vorbind, intensitatea cu care este propagat mesajul naționalist și antieuropenist dă senzația unei omogenități, măcar al unui spațiu care nu își găsește locul, ca un ins agitat într-o sală de concerte. Dar nervozitatea aceasta tinde în ultima vreme să devină din contagioasă, malignă.
Ca să îți formulezi o opinie despre situația politică și socială din Polonia de azi este nevoie de ceva răbdare, dar efortul merită. La urma urmei, alături de Ungaria și Cehia, Polonia este una dintre țările care s-au făcut remarcate prin mișcări antisovietice puternice și foarte curajoase, mişcări la care românii priveau cu admirație vag invidioasă în perioada comunistă. Parcursul lor este important findcă situația lor surprinzătoare și dramatică de azi poate deveni situația dramatică a României de mâine.
Deși discursul lui Viktor Orban este calificat ca fiind cel mai virulent antieuropenist, imaginile cu străzile marilor orașe poloneze asediate de marșurile mișcărilor de extremă dreaptă – afișând o religiozitate de paradă în constrast cu valorile profunde reale ale creștinismului și arzând steagurile cu emblema Uniunii – sunt probabil cele mai tulburătoare văzute în Europa de pe vremea când Hitler promitea purificarea rasei germane și ideile național-socialismului se răspândeau ca focul pe continent. Partea cea mai dificil de înțeles e faptul că dincolo de ideologie sau mai degrabă de discursul populist panicard și xenofob, ultraconservator și ultrareligios, realitatea socio-economică nu explică toxicitatea și intensitatea acestor mișcări.
Ca toate societățile trecute multă vreme prin sita regimurilor totalitare, omogenitatea etnică și rasială a Poloniei, indiferent de faptul că o economie puternică a făcut-o poate mai atrăgătoare din punctul de vedere al emigrației decât sunt în general fostele state comuniste, este mult prea stabilă pentru ca polonezii albi majoritari (organizați după modelul grupurilor „white supremacy”) să aibă vreun motiv real de îngrijorare, chiar și în condițiile crizei migranților. Mai mult, economia Poloniei este considerată una dintre cele mai dinamice și mai performante, nu numai între cele din fostele state-satelit sovietice, ci și la nivel european, atât de performantă încât a rămas neafectată de criza din 2008 care a schimbat viețile multora pe continent și în lume. Polonezii o recunosc ei înșiși, declarându-se din acest punct de vedere mult mai mulțumiți în sondaje decât unele popoare vest-europene. Indubitabil, aderarea la UE a adus enorme avantaje și oportunități de dezvoltare și polonezii au profitat din plin.
În fine, cu toate că în proporție de 87% polonezii își văd viitorul în continuare în cadrul Uniunii, bizara alianță neoficială, care încalcă în fapt principiul separării puterilor în stat, dintre Biserica Catolică (promotoarea intolerenței religioase și de gen și a limitării drepturilor femeilor sub forma prezervării „valorilor familiale tradiționale” și care, printre altele, ignoră cu perfectă detașare probleme foarte serioase din sânul Bisericii ca pedofilia în vreme ce insistă să le identifice în mijlocul altor segmente sociale) și partidul aflat la putere din 2015, „Lege și Justiție”, care a „reformat” atât de bine justiția și presa de stat încât acum Polonia riscă sancțiuni foarte severe din partea Bruxelles -ului, această alianță, așadar, respinge categoric valorile comune care stau la baza progresului întregii construcții europene din ultimele decenii. Așa se face că domnia și „imperialismul” Bruxelles –ului, care, spun liderii acestor forțe politico-religioase, ar submina intenționat suveranitatea națională și originalitatea culturii poloneze, este combătută cu aceeași intransigență ca ocupația nazistă și sovietică. Dar în cadrul Uniunii, nu în afara ei, dau asigurări liderii conservatori.
Acest nestatornic „adio, dar rămân cu tine” nu e lipsit de consecințe. Pe lângă faptul că mișcările populiste ultranaționaliste se alimentează una pe cealaltă la nivelul Uniunii, augmentând la rândul lor disensiunile și disprețul pentru valorile democratice în statele membre, refuzul Ungariei de a vota la un loc cu celelalte națiuni pentru sancționarea severă a derapajelor anticomunitare ale Poloniei (se cere unanimitate de voturi) aruncă întregul organism european în criză. Și în felul acesta, deși sunt ca și noi o societate profund rusofobă cu motivații istorice clare, polonezii, la fel ca maghiarii de data asta, dar neintenționat, ajung să promoveze politica Kremlinului în sânul Europei.
„Rusiei nu-i pasă că extrema dreaptă este vizibil antirusească. Este în interesul Rusiei să fie anti-UE, anti-America, anti-LGBT, anti-vaccin, anti-refugiați, anti-orice – atâta timp cât subiectul polarizează societatea”, a scris în poloneză pe Twitter Donald Tusk, fost prim-ministru al Poloniei și președinte al Consiliului European și actual lider al Platformei Civice, principalul partid de opoziție din Polonia.
Cum a ajuns societatea poloneză în situația asta? Probabil cauzele profunde pot fi găsite în teama înrădăcinată, după traumele sociale și politice ale secolului precedent, de a fi sub dominația unei puteri străine, în teama Bisericii Catolice Poloneze că va ajunge să fie afectată de secularizare la fel ca bisericile naționale din Vestul Europei, în „sprijinul” difuz al Rusiei, neconștientizat de electoratul polonez, în însăși structura discursului populist care opune categorii foarte clar desemnate – „elitele” politice corupte și decadente (aici, în speță, statele comunitare occidentale) alături de „trădătorii” (în sens de acoliți) polonezi (însuși Lech Walesa a ajuns să fie etichetat astfel), pe de o parte și, pe de cealaltă, „poporul”, pur, virtuos și infailibil în acuratețea cu care își desemnează valorile, raliat în jurul unui lider puternic (aici, Jarosław Kaczyński, liderul Partidului „Lege și Justiție”) susținut de puterea clericală, confruntarea acestora fiind definită în termeni care țin de moralitate, nu de diferențe socio-economice. Toate acestea permit o polarizare intensă, o radicalizare a taberelor, în care una e în mod necesar de partea „răului”, iar cealaltă e în mod absolut de partea „binelui”, iar miile de nuanțe pe care o societate le conține, ca și miile de potențiale contribuții la dezvoltarea ei sunt nu doar ignorate, ci activ excluse din zona de impact.
Care sunt deci lecțiile pentru România? În ceea ce privește țara noastră, aceasta încă nu și-a uitat trecutul și nici dorința de a fi în Europa și nu undeva la marginea ei și la cheremul Rusiei. Pe noi nu ne ajung atât propaganda externă sau teama că o să uităm cine suntem, cât mizeria baștinașă cu care suntem toți obișnuiți și împotriva căreia nu am găsit leac nici după 30 de ani de angajament democratic. Un studiu realizat de Centrul GlobalFocus (un centru independent de studiu al relațiilor internaționale care produce analize extinse privind politicile în regiunea Europei Centrale și de Est și în spațiul transatlantic), arată că ceea ce macină societatea românească sunt „vulnerabilitățile interne” date de instabilitatea politică, corupția pe scară largă, lipsa de transparență în procesele relevante de luare a deciziilor și aplicarea limitată a legilor care creează ocazii pentru influență indirectă.
Creșterea polarizării sociale, naționalismul și ultraconservatorismul social care contestă valorile liberale occidentale și democrația (toate pârghii eficiente, verificate de mișcări populiste ca cele din Ungaria și Polonia) creează însă tot mai multe oportunități pentru ingerințe din partea unor actori externi, subliniază raportul. Și aici intervine ceea ce Duetsche Welle numea într-o analiză „permeabilitatea politicianului român în fața Rusiei” care este explicit promovată (dar nu generalizată în rândul politicienilor români), are rădăcini adânci și care în condițiile actuale, mai mult ca oricând, va beneficia natural de atenția liderului de la Kremlin. În plus, criza adusă de pandemie e un factor agravant major și reprezintă solul ideal în care un lider abil poate sădi semințele instabilității.
Ceea ce se întâmplă în țările vecine, la care eram obișnuiți să privim cu admirație când era vorba de rezistența anti-Kremlin, ar trebui să ne fie cea mai bună pavăză. Maghiarii și polonezii au fost tovarășii noștri de suferință în perioada comunistă. Trebuie să avem grijă să nu devenim acum tovarășii lor de „nebunii”.
Dar oare sunt destui cei care înțeleg ce și câte se joacă în același timp acum pe scena politicii mondiale?
Comentarii 1