Discuțiile contemporane despre educația cetățenească și nivelul de implicare al cetățenilor în comunitățile în care trăiesc dar și în viața politică a statelor naționale, participare la vot, la dezbateri și manifestări publice pe teme politici, sunt tot mai necesare.
În eseul despre înțelegerea critică a educației pentru cetățenie, Claudia W. Ruitenberg* propune o abordare care evidențiază aspectele politice ale acesteia. Bazat pe lucrările lui Balibar, Ranciere și Biesta, aduce argumentul că educația despre cetățenia democratică trebuie să includă educația despre egalitate. Aceasta înseamnă că studenții au oportunitatea de a experimenta nu doar aspectul de apartenență al cetățeniei care îi poziționează față de stat, ci și aspectul democratic al cetățeniei care îi poziționează ca egali unii față de ceilalți și capabili de intervenție politică. Astfel, conceptul propus de cetățenie poate fi folosit pentru a evalua perspective ale educației civice.
Cetățenia, un concept controversat
După cum explică Mike Bottery (2003), cetățenia implică, fundamental, relația dintre indivizi și un aparat politic și ”în prezent, corpul politic care definește termenii și regulile cetățeniei este ceva numit ”stat național”. Dar statul național este un contingent istoric și nu o formă de organizare politică în mod evident și necesar. De exemplu, popoarele transnaționale kurzii, rromii, saami sunt membri ai unor națiuni care se întind pe mai multe state. Pentru poporele transnaționale, susținerea unei națiuni nu se traduce în susținerea statului în care se întâmplă să trăiască.
Câteva dintre popoarele indigene din nordul, centrul și sudul Americii sunt, de asemenea, transnaționale în sensul în care naționalitatea lor se extinde dincolo de granițele unor state precum Canada și SUA sau SUA și Mexic. Pe lângă asta, conceptul de cetățenie este problematic pentru popoarele indigene asupra cărora, actualul corp politic care definește cetățenia, a fost impus.
În ciuda naturii sale controversate, conceptul de cetățenie nu a dispărut nici din teoria politică, nici din cea educațională.
De fapt, Will Kymlicka și Wayne Norman (1994) observă că, după ce conceptul de cetățenie a fost defavorizat în anii ’70, a avut o renaștere în anii ’90. Bursele și educația despre cetățenie au continuat încă de atunci, ceea ce probabil poate fi explicat printr-o combinație de factori ca prezența scăzută la vot și neimplicarea civică, diversitatea culturală în creștere și preocupările pentru coeziune socială, sau creșterea conștientizării problemelor pe scală largă, cum ar fi încălzirea globală, care necesită angajamentul individual al cetățenilor dar și pe cel mai mare al corpului politic (vezi Kymlicka&Norman, 1994, p. 352).
Bursele pentru educația cetățenească, în prezent, par a fi motivate în mod special de dorința de a promova autonomia individului la fel de mult precum contribuția acestuia la viața politică și socială.
Totuși, există îngrijorări privind accentuarea individualului și socialului în educația cetățenească, și mai puțin sublinierea aspectelor politice ale cetățeniei. Joel Westheimer și Joseph Kahne, de exemplu, spun că ”majoritatea serviciilor educaționale din școli și programele comunitare îmbrățișează o viziune a cetățeniei lipsită de dimensiune politică; adesea ei promovează servicii dar nu și democrație”. Această îngrijorare este ecoul unei observații anterioare a lui Kymlicka și Norman
Ei propun un mod de a înțelege cetățenia care plasează aspectele politice ferm în centru. Pentru această perspectivă, autoarea apelează la lucrări filosofice descrise ca post-marxiste, lucrări recente ale filosofilor francezi Etienne Balibar și Jacques Rancière.
Este interesată de felul în care acești gânditori vorbesc despre rolul egalității în cetățenie și politică azi. Prima dată descrie și explică viziunea lui Rancière despre cetățenia democratică ca fiind mereu concentrată pe disturbarea ordinii sociale existente. Extinzând viziunea lui Rancière cu concepția lui Balibar despre cetățenia ca dialectică a inegalităii, ajunge la concluzia că egalitatea cetățenească ar trebui să constituie scopul educației cetățenești de azi.
Democrație, instituții și dezordine
Lucrarea lui Rancière permite o anumită lentilă critică asupra felului în care gândim educația pentru democrație și cetățenie.
Este remarcată insistența fără compromis a lui Rancière de a vorbi despre egalitate ca premisă, axiomă, nu scop: egalitatea nu este un scop pe care guvernele și societățile ar putea să-l atingă. „Să plasezi egalitatea ca scop înseamnă s-o lași pe mâna pedagogilor progresului, care măresc la nesfârșit distanța pe care promit s-o abolească. Egalitatea e presupoziție, o axiomă inițială – sau nu e nimic” .
Egalitatea este câteodată prost înțeleasă ca refuz sau eșec în a înțelege seriozitatea inegalității sociale și, mai ales, a celei materiale. Lucrarea lui Rancière subliniază diferența dintre inechitatea condițiilor sociale și egalitatea conștiinței – sau, în termenii lui, ”egalitatea inteligenței” – pe care o împărtășesc toți bărbații și toate femeile.
În poziționarea egalității ca ”axiomă inițială” Rancière inversează ordinea obișnuită în care observăm inechitatea azi și țintim spre egalitate mâine; în schimb, trebuie să presupunem egalitate între ființele umane și să căutăm s-o verificăm în acțiunile noastre.
Presupunând că egalitatea există, înseamnă că nu întrebăm cum putem ajuta oamenii să obțină egalitatea conștiinței care să le permită să reflecteze inteligent asupra propriei lor situații; mai degrabă, ne întrebăm ce noi posibilități apar când oamenii sunt tratați ca și când deja sunt egali în conștiință și deja reflectă inteligent asupra situației lor (Ruitenberg, 2008).
Un alt punct important pe care insistă Rancière este importanța dezacordului în procesul democratic mai ales deoarece, cu siguranță în Canada, există o dorință puternică pentru acord și consens în educație iar perspectiva dominantă pare a fi deliberativă.
Concepțiile discutate în educația despre democrație și cetățenie variază de la cele care evidențiază idealul situațional al discursului al lui Habermas și promovarea competențelor de comunicare și a dispozițiilor spre deliberare rațională, până la cele care conștientizează dezordinea procesului democratic și nevoia de echilibru între discuții și confruntare.
Printre cele din urmă, mai productive, sunt abordările lui Nancy Fraser (1990) – aprecierea forței dizidente a subalternului nepopulist și înțelegerea critică că ”indivizii și organizațiile care caută să submineze injustiția și să promoveze justiția trebuie să se angajeze în discuții cu ceilalți pentru a-i convinge că sunt nedreptăți care trebuie remediate și sunt necesare acțiuni și proteste.”
Cetățeanul educat ca participant activ nu doar „supus” al statului
Autoarea susține că educația civică de astăzi trebuie să pună accent pe
aspectul egalitar al cetățeniei, iar acest aspect egalitar este cel mai bine reprezentat de o abordare care pune accentul pe subiectivizarea politică. Acest concept de „subiectivizare” ar trebui să fie central în evaluarea a ceea ce ar trebui să învețe elevul şi a politicilor. Cum știm dacă un curriculum sau o politică lasă loc pentru subiectivizare politică? Apar două caracteristici esențiale.
Prima este măsura în care curriculum-ul sau politica respectivă evidențiază
rolul egalitar și constitutiv al cetăţenilor, altfel spus cât de mult statutul de cetățean este abordat și conștientizat ca având un rol democratic și politic de a cere socoteală statului.
Al doilea este măsura în care curriculum-ul conturează statutul de cetățean ca ceva care poate fi adoptat acum, mai degrabă decât ceva pentru care
elevul se pregătește. Aceste două caracteristici trebuie văzute în
în legătura una cu alta: dacă un curriculum sau o politică prezintă
cetățenia ca un cumul de calități civice, cum ar fi să îți ajuți vecinul, atunci absența rolului cetățenesc ca și forță constitutivă îndepărtează accentul de pe implicarea cetățenească spontană. Asta înseamnă că această implicare va reprezenta doar rolul de „supus” al cetățeanului, aspectul statuar. Și dacă un curriculum sau o politică definește rolul de cetățean ca participare democratică şi protest, dar oferă această idee doar ca informaţie istorică sau ca pe ceva nerelevant pentru viitorul elevului ca membru cu drepturi depline în politică, atunci absența oportunităților de a practica rolul de cetățean și de a adopta angajamentul democratic face ca accentul pus pe constitutiv și egalitar să sune a gol şi să rămână blocat în ideea că cetățeanul are un rol predefinit.
Traducere și adaptare de Ruxandra Hurezean
*Claudia W. Ruitenberg este profesor asociat la Departamentul de Științele Educației la Universitatea British Columbia. Cercetarea ei include educație politică, perspective filosofice în cercetare, educație filosofică și medicală. Este editorul Caietului anual de filosofie a educației (2012) și a colecției „Cu ce se ocupă filosofii educației? (Și cum fac ceea ce fac?)”. Textul a fost publicat în democracyeducationjournal.org
Comentarii 0